Ăëàâíàÿ / Đćôćđàòû / Đćôćđàòû è òîïèêè ïî èíîńòđàííûì ÿçûêàì

Đćôćđàò: Notiunea de putere de stat si putere politica1 /íà ëàòûíè/


INTRODUCERE

Categoria de putere, în mod deosebit cea de putere politică, a constituit și constituie obiectul de cercetare a tuturor disciplinelor teoretice cu caracter politic. Dreptul constituțional ca știință politică și juridică în același timp, nu numai că nu poate ocoli, dar nici nu poate fi imaginat fără acest mare capitol referitor la puterea politică la modul în care aceasta ia naștere și se realizează potrivit dispozițiilor normative și a tradițiilor unui popor, ale unei societăți. Numai că această știință nu cercetează întreaga problematică a statului, a puterii politice în general. Foarte multe probleme referitoare la stat sunt analizate de alte ramuri ale științelor politice, precum teoria generală a statului, istoria ideilor politice, filosofia politică, sociologia politică etc.
În această lucrare ne-am propus ca obiectiv clarificarea conceptelor de putere politică statală, a elementelor și funcțiilor sale, a structurii de stat și formele de guvernare, a organizării conducerii societății potrivit principiilor separației puterilor în stat și a analizei cât mai complete a modului de organizare și realizare a puterii într-un anume stat.

Noțiunea de putere

În sens sociologic și aparent tautologic, puterea desemnează ansamblul sau sistemul relațiilor de putere constituite într-o societate istoricește determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivității sau impus acestora de către cei care exercită puterea.1
Această definiție implică următoarele precizări:
Puterea nu este o simplă posibilitate a omului în raport cu lumea exterioară lui, ea nu este o simplă relație între om și om, între om și un obiect sau fenomen. O astfel de relație poate exprima, cel mult, putința omului de a întreprinde ceva în ambianța sa, nu însă autoritatea lui în raport cu alții;
Autoritatea exprimă atât ideea de forță, puterea de a comanda, de a dispune și de a impune, cât și cadrul instituțional prin care această idee se materializează, se obiectivează;
Puterea este un fenomen relațional: dezvăluirea esenței puterii nu este posibilă dacă facem abstracție de subiectul puterii ( guvernanții ), de obiectul ei ( guvernații ) și de mijloacele sau metodele întrebuințate pentru realizarea puterii, adică de raportul existenței între constrângere și convingere. Așadar, puterea este o forță care preexistă formelor de manifestare, ea este o energie socială în stare latentă. “ Sesizarea ” puterii și a esenței ei devin posibile numai ca urmare a exteriorizării acesteia într-un cadru relațional;
Scopul puterii poate fi deliberat, asumat de către cei asupra cărora se exercită puterea sau dimpotrivă, unul impus, resimțit ca presiune exterioară, ca formă alienată a idealului social. După caz, scopul puterii asigură stabilitatea raportului dintre guvernanți și guvernați sau, dimpotrivă, determină sau întreține tensionarea lui. În fine, explică mijloacele la care recurge puterea pentru a se înfăptui. El explică, de asemenea, starea existentă în interiorul societății: complementaritatea dintre putere și voința grupului sau neutralismul lor static și potențial exploziv:

În general prin conceptul de putere se desemnează capacitatea de a impune propria voință ori de a o exercita față de alții.
Ca raport de dominație puterea se instituționalizează mai întâi în familie (pater familias), într-o instituție ori organizație (consilii de administrație), în școală (profesorul), în societate (autoritățile puterii statale parlament-guvern etc.).
Așadar puterea este mijlocul prin care se menține ordinea, intervine pentru a respecta proporțiile sociale, pentru asigurarea “binelui comun”.
Iată de ce Alexandru Vlăhuță în “Gânduri” scria c㠓adevărata măsură după care se judecă orice putere: cât bine a adus pe lume, nu cât zgomot a făcut”.
Din punctul nostru de vedere, interesează puterea la nivelul macrosocial, acea putere care, în exercitarea ei, se întemeiază pe identificarea realităților, cunoașterea și promovarea unor valori și ajutorul cetățenilor care o acceptă și recunosc în vederea asigurării interesului general.
În concepția profesorului I. Deleanu “ puterea desemnează ansamblul său, sistemul relațiilor de putere constituie într-o societate istoricește determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivității sau impus acestora de către cei care exercită puterea ”.
Cunoscutul autor francez G. Burdeau, prezenta puterea ca fiind “o forță în serviciul unei idei, o forță născută din conștiința socială, destinată să conducă grupul în căutarea “binelui comun” și capabilă, la nevoie, de a impune membrilor atitudinea pe care ea o comandă”.
Profesorul I. Deleanu surprinde următoarele aspecte legate de putere:
Puterea reprezintă nu numai “ideea de forță, puterea de a comanda, de a dispune și de a impune”, dar și “cadrul instituțional prin care această idee se materializează”;
Puterea se exercită pentru realizarea unui scop comun ori pentru exercitarea unuia impus de guvernanți. Scopul puterii așadar, determină, ori statornicia relației guvernanți-guvernați sau dimpotrivă, încordarea ori amplificarea acestuia. În funcție de raportul în care se află subiecții puterii se explică și mijloacele folosite pentru exercitarea ei;
Aspectul social al puterii este determinat de faptul că puterea se exercită numai în cadrul relațiilor sociale “în lipsa puterii societatea este un corp inert, ea este incapabilă să-și satisfacă rațiunea de a fi”, puterea este deci “o condiție a ordinii sociale și a apropierii idealului comun, libertatea și binele nu sunt posibile decât într-o asemenea ordine”.


Noțiune de putere politică

Orice fapt social poate dobândi semnificație politică. Fenomenul politic este o calitate care poate fi atașat oricărui fapt social, dacă înlăuntrul universului social dat acel fapt poate fi interpretat ca fiind politic. Aceasta nu înseamnă, bineînțeles, că totul este de domeniul politicului; înseamnă, însă, că totul este susceptibil de politizare. Calitatea politică este deci acea dimensiune care se atașează oricăror fapte, acte sau situații în măsura în care prin aceasta, se exprimă existența unui grup uman, relațiile de autoritate și de conformitate stabilite în vederea unui scop comun.
Nu există fapte sociale politice prin ele însele, independent deci de aprecierea lor ca atare. Există însă fapte politice “oficializate” întrucât sunt săvârșite într-un cadru instituționalizat (de exemplu alegerea sau revocarea deputaților, investirea guvernului de către parlament, dizolvarea parlamentului de către Președintele Republicii, suspendare din funcție a Președintelui Republicii de către parlament).
Așa cum am arătat anterior, puterea este caracteristică oricărei colectivități umane. Rolul ei în societate este argumentat prin lipsa conformității tuturor membrilor săi față de reguli și legi. Puterea este cea care orientează societatea spre anumite scopuri, dirijează și menține starea de funcționare a societății. Deci, puterea politică apare “când comunitatea umană devine societate, când cei care o alcătuiesc au conștiința de apartenență la acea colectivitate”.
Procesul conștiinței sociale a fost, firește, îndelungat și extrem de anevoios. El s-a aflat mereu sub presiunea unei multitudini de factori materiali și spirituali, interacționând spre producerea aceluiași rezultat: formarea conștiinței.
Încercarea de reducțiune sau fetișizare a unora dintre factorii care au declanșat și întreținut procesul acestei deveniri, nu poate decât fi expresia unei mărginiri deliberate sau accidentale.
Așadar, puterea și societatea apar împreună, pentru c㠓fără puterea politică”, fără acea forță de impulsie care generează mișcarea în scopul căreia e angajat organismul social, societatea e un corp inert aproape de declinul ei”. (G. Burdeau).2
Potrivit aceluiași reputat autor francez formele puterii sunt clasificate în forme “preetatice” și forme “etatice”.
Puterea aparține în cadrul formelor preetatice, grupului, o putere difuză, ori șefului sau unui grup minoritar (“puterea individualizată”), ținând seama de calitățile sau meritele “șefului” de tradiții sau obiceiuri etc. totdeauna însă temeiul obiectiv al puterii preetatice, indiferent de forma acesteia, rămâne existența comunitară și confruntarea comunității cu mediul ambiant. Sacralizarea și încercarea de legitimare a puterii, detașarea ei de funcțiile generale ale colectivității, marchează începutul cristalizării puterii și al alienării acesteia. Statul încă nu fusese “inventat”. necesitatea lui devenise stringentă. Autoritatea puterii nu se mai putea sprijini pe credințe sau cutume. Era necesar un cadru instituționalizat care, pe de-o parte, să legitimeze puterea iar pe de altă parte să-i asigure realizarea și eficacitatea. Ansamblul articulat aș instituțiilor și regulilor constituite în acest scop desemnează statul, iar puterea astfel instituționalizată este o putere etatic㠖 puterea de stat. Statul este un concept și o realitate, deși, cum spunea Kelsen, “ca unitate nu poate fi văzut, nici auzit, nici pipăit”. Paradoxal, statul este o instituție detestabilă, dar și indispensabilă. Necesitatea statului se resimte atunci când el nu există.
Deci cristalizarea puterii, exercitarea ei ca formă normală de organizare a colectivităților stabilite pe un teritoriu, acea putere suverană considerată că reprezintă colectivitatea, apare odată cu statul.
Teoriile cu privire la legitimitatea puterii au fost variate, funcție și de interesul urmărit de susținătorii lor. Vom evoca și noi succint aceste terorii.
Desigur că originea divină a puterii a apărut pentru a justifica imposibilitatea înțelegerii și argumentării puterii. Deținătorii puterii era Dumnezeu, împăratul Japoniei fiind numit “ fiul Soarelui ”.
Teoria patriarhală justifică existența statului din familie, în timp ce teoria patrimonială susține că statul a luat ființă din dreptul de proprietate asupra pământului.
Teoria contractualistă, susținută mai ales de J.J. Russeau, T. Hobbes și J. Locke motivează existența statului și a puterii sale printr-un “pact de nesupunere” a celor mulți față de rege, care le garantează un minim de libertate.
Teoria violenței susține că statul este rezultatul unui impuls din afară, al “cultului forței” și al “spațiului vital”.
Teoria juridică a statului-națiune” susține că statul este personificarea juridică a unei națiuni.
Susținătorii acestei teorii (Einstein, Carre de Malberg, Jellinek, Laband) rețin diferiți factori pentru definirea unei națiuni. Astfel, concepția germană insistă pe factorii materiali și spirituali, concepția franceză reține elementele subiective (sentimentele spirituale ce leagă membrii colectivității, dorința de a trăi împreună).
Această teorie a fost infirmată de realitatea istorică. În Italia și Germania națiunea a precedat formarea statului, iar în SUA statul a luat ființă înaintea națiunii.
Marx a făcut critica Statului, definit ca “domnie a competenței” și care “realizează interesul general dincolo de contradicțiile sistemului nevoilor, transformând individul în cetățean”. Statul este de fapt “un produs al clasei dominante economic și care justifică dominația prin autoritatea legilor și a sistemului politic – (“critica filozofiei dreptului” – a lui Hegel).
Se confundă astfel statul cu realitatea sa istorică, statul cu puterea politică ori guvernamentală, ignorându-se eforturile făcute de J.J. Russeau pentru a defini politic natura regimului democratic”.
Teoria sociologică susținută de Jean Duguit, afirmă că de fapt statul “este un fapt istoric, grupul impunându-și voința sa celorlalți membri ai societății”. Se reliefează astfel în prim plan “puterea materială a statului”, “forța sa irezistibilă de constrângere”.
În legătură cu caracterul puterii de stat (ale puterii publice) opiniile sunt variate, o deosebire esențială relevându-se între cele marxiste și cele nemarxiste. Dar după cum vom vedea, unele trăsături sunt reținute de ambele categorii de doctrine, cum este, de exemplu, caracterul politic (pentru aceasta fiind folosite aceleași argumente sau argumente deosebite), iar altele sunt remarcate fie numai în doctrina occidentală nemarxistă (și sunt reținute pentru democrațiile de aici), fie numai de cea marxistă. Caracterele puterii de stat reținute de majoritatea specialiștilor marxiști și nemarxiști sunt:
a)Politic
Putere investită cu forță de constrângere materială;
c)Organizat
d)Suveranitate
La aceasta marxiștii adaugă caracterul unitar, iar unii autori occidentali enumără și alte caractere, precum:
Caracterul civil;
Caracterul temporar;
Putere de superpoziție și de centralizare.
Juriștii marxiști rețin unele caractere care - zic ei – sunt întrunite numai de puterile statale și anume:
j)Democratic;
k)Creator;
Progresist.

Puterea de stat este o putere politică

Este o caracteristică a puterii de stat argumentată în mod diferit în gândirea marxistă față de cea nemarxistă. Pentru Marx și discipolii săi, esența politicii trebuie căutată în lupta de clasă, în doctrina lor baza economică a societății determinând întreaga suprastructură, deci, și puterea de stat, care este o putere de clasă, aparținătoare aceleia care, fiind deținătoarea principalelor mijloace de producție, este, ca efect al acestui fapt, și dețin puterea de stat. Deci, când marxiștii spun că puterea de stat este o putere politică, se referă la caracterul ei de clasă, la faptul că ea aparține numai unei clase și este utilizată în general pentru realizarea unor interese specifice, pentru atingerea unor scopuri legate de menirea istorică a unei clase. Și totuși, în concepția fondatorilor marxismului, orice putere politică de tip “ expoatator ” are și unele sarcini general-umane, dincolo de cele de clasă, precum cele referitoare la menținerea echilibrului intern, apărarea patriei etc.3
Reținând caracterul politic al puterii de stat, unii gânditori occidentali aduc argumente diferite față de marxiști. Astfel Harion și J. Giequel susțin că puterea de stat este o putere politică deoarece:
Statul este un arbitru, alegând între diverse opțiuni (mai ales în occident, prin acțiunea grupurilor de presiune);
Puterea nu mai este de natură patrimonială ca în evul mediu, când se făcea o confuzie între patrimoniul statului și patrimoniul privat, autoritatea statului fiind o autoritate directă (personală);
Sancțiunile pronunțate în numele statului sunt sancțiuni directe privind persoana și deosebindu-se astfel de cele patrimoniale specifice societății revolute. Sau în concepția altor autori,
caracterul politic al puterii de stat este determinat de existența deosebirilor dintre guvernanți și guvernați, idee ce reiese din concepția fondatorilor dreptului constituțional clasic francez.

Puterea de stat este oficială

Puterea de stat este oficială. Aceasta înseamnă că puterea de stat este legitimă. Legitimitatea ei se traduce prin faptul instaurării democratice pe calea alegerilor (vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat) sau forma nedemocratică a folosirii forței, violenței pe calea revoluțiilor, insurecțiilor.
Oficialitatea puterii statale presupune de asemenea, continuitatea și permanența acesteia, este știut că guvernarea trebuie să fie permanentă, altfel societatea suferă și generează haos.
Ca putere oficială, chiar dacă este formată din reprezentanții unui grup ori ai anumitor partide (alegerile sunt cele care decid), puterea de stat se exercită pentru întreaga societate, conduce toată societatea.
În opinia domnului profesor Ion Deleanu, premisa și totodată mijlocul puterii de stat de a se valoriza ca factor de comandă socială sunt crearea și aplicarea normelor juridice. O considerabilă parte a relațiilor sociale devin astfel relații juridice, al căror conținut se exprimă prin drepturile și obligațiile, juridicește consacrate și garantate, ce revin participanților la aceste relații. Opțiunea politică devine acum dirijare statală și juridică, aflată sub semnul virtualității constrângerii juridice. Deși normele juridice nu asanează totalitatea normelor și relațiilor politice sau de altă natură existente în spațiul social – acest lucru nefiind de altfel posibil și nici necesar – prin funcțiile pe care le îndeplinesc – și înainte de toate prin postularea preeminenței intereselor generale -, normele juridice subordonează toate celelalte norme sociale, le polarizează în jurul anumitor valori specifice societății, astfel încât, în cele din urmă, întregul sistem normativ al societății poartă pecetea unora și acelorași interese.
Desigur că puterea de stat – ca ansamblu unitar al instituțiilor și relațiilor de putere reglementate juridic - nu poate să acopere și nici nu absoarbe multitudinea și diversitatea instituțiior și raporturilor de putere existente în societate (corpul electoral, partidele politice, sindicate, alte organizații, grupuri de presiune, organizații religioase). Dimensiunea puterii în societate, sub diferitele ei forme (puterea instituțională, puterea partidelor, a sindicatelor, a grupurilor de presiune, mass-mediei etc.) și interacțiunea dintre factorii ei constituie o condiție esențială de echilibru și eficacitate la nivel social, precum și premisa decisivă a unui regim autentic democratic.
Puterea de stat și societatea se află într-o relație de influență reciprocă. Dacă puterea de stat se realizează ca autoritate în societate și față de ea, societatea acționează de asemenea asupra puterii de stat. Astfel: orice societate își polarizează interesele generale în jurul unor valori pe care puterea de stat, sub aspectul esenței ei, a modului ei de organizare și de exercitare, nu le poate ignora (de exemplu ideologia democratică, liberală și pluralistă); ansamblul relațiilor economice ale societății, inclusiv relațiile de proprietate, influențează de asemenea organizarea puterii de stat și funcțiile ei (de exemplu, economia liberală, comparativ cu cea socialistă); circumstanțele istorice și tradițiile (bunăoară, constituirea unor state în procesul decolonizării, tradițiile monarhice sau republicane) prefigurează puterea și apoi contribuie la cristalizarea ei; factorul internațional exercită și el o presiune considerabilă asupra puterii de stat (de exemplu, constituirea zonelor de influență la Ialta, în 1945); în fine, psihologia individuală și colectivă îndeplinește un rol important în procesul organizării puterii și al stabilirii funcțiilor și metodelor ei de exercitare. Așadar societatea acționează asupra puterii de stat prin intermediul factorilor ideologici, economici, politici, internaționali etc., realizându-se astfel un original și permanent circuit feed-back între puterea de stat și societate.


Puterea de stat este investită cu putere de constrângere materială

Statul a fost și este conceput ca un sistem de organizații care, urmărind realizarea unor funcții la nivelul societății, poate și trebuie să utilizeze “forța” în acest scop. Vorbind de caracteristicile puterii de stat, D. Negulescu cita pe Jhering, care în “Der zweek im Recht” arăta că statul este o putere superioară tuturor voințelor ce se găsesc pe teritoriul său. Această putere este și trebuie să fie - pentru ca să avem un stat – o putere materială superioară oricărei alte puteri existând pe un teritoriu determinat. Statul nu poate fi conceput în afara puterii de comandă, în afara puterii de constrângere. “Lipsa puterii materiale (Macht) este păcatul mortal al statului – preciza Jhering. “Popoarele au suportat – continuă el – cea mai rea folosință a puterii de stat, biciul lui Atila și nebunia unor împărați romani; ele au sărbătorit ca pe niște eroi adevărați tirani, la picioarele cărora oamenii se prosternau în pulbere. Chiar în starea de delir, despotismul rămâne o formă de stat, pe câtă vreme anarhia nu; ea este neputința puterii publice, este o stare antisocială, descompunerea, destrămarea societății”.
Argumentarea necesității existenței unui aparat înzestrat cu “forța materială de constrângere” în societate este diferită în gândirea marxistă, față de cea nemarxistă, celei dintâi fiindu-i specifică o poziție ce rezultă din caracterul de clasă atribuit puterii de stat. Astfel, potrivit concepției marxiste, dacă statul prin esența lui este aparatul minorității și apără interesele minoritare, dominanți fiind îndreptat împotriva celor mulți, el nu poate exista altfel decât prin organizarea unui sistem specializat de organe care să impună voință clasei dominante, să asigure prin forță aplicarea legilor ce nu exprimă voința generală. În doctrina socialistă ideea aceasta a fost nuanțată în ultimele decenii, susținându-se că în statele de acest tip recurgerea la forță constituie ultima rațio, sfera constrângerii statale îngustându-se treptat, statul transformându-se într-un stat al întregului popor, unde dictatura este înlocuită cu autoconducerea societății.
În ceea ce privește doctrinele nemarxiste, aici explicațiile necesității unei forțe de constrângere materială sunt mult mai variate mai nuanțate. Astfel, unii specialiști, vorbind de guvernanți și guvernați au demonstrat necesitatea acesteia plecând de la sfera largă a celora ce trebuie să se supună ordinelor guvernanților. Cei mai mulți, însă, au argumentat necesitatea unui aparat de constrângere pentru apărarea ordinii sociale, a intereselor comunității în ansamblul ei. Se arată că puterea de stat deține monopolul constrângerii materiale, fără a atribui nici o semnificație sau caracter de clasă acesteia. Constrângerea apare astfel necesară pentru apărarea valorilor întregii societăți, a vieții, a sănătății, libertății și averii tuturor.
În legătură cu necesitatea forței de constrângere, în literatura de specialitate s-a subliniat “că statul nu a existat în sensul modern al cuvântului, decât în momentul în care a concentrat în mâinile sale întreaga putere de constrângere materială”, c㠓în anumite privințe esențialul puterii rezidă în acest monopol al constrângerii materiale în care statul însuși nu este decât o formă vidă de sens”.

Puterea de stat are caracter organizat

Privită prin prisma necesităților care i-au determinat apariția, ca și prin prisma funcțiilor ce le are de îndeplinit, puterea de stat nu poate fi altfel concepută decât ca putere organizată, structurată și echilibrată, în sensul stabilirii unor legături stabile, ferme între componentele sale.
Anvizajată prin prisma cerinței funcționale care i-a determinat apariția – conducerea organizată și unitară a societății – statul apare ca un sistem organizațional politic a cărui menire este conducerea societății, conducere ce se realizeaz㠖 în mod deosebit în societățile contemporane – prin adoptarea de norme juridice ce au valabilitate pe întreg teritoriul și cu privire la întreaga populație asupra căreia se exercită autoritatea de stat. Ori, atât adoptarea normelor cât și aplicarea lor sunt în competența unor forme organizaționale statale, fiecare categorie de organe deținând, după caz, competențele în domeniul creării dreptului, a realizării lui prin mijloace administrative și a realizării lui pe căi juridice. Pentru aceasta întreaga activitate există un întreg eșafodaj de organe de stat între care relațiile esențiale diferă în funcție de sistemul politic sau constituțional adoptat în țările respective.

Privit prin prisma funcțiilor pe care le are de îndeplinit – așa cum au fost conceptualizate de știința clasică a Dreptului constituțional ( funcția legislativă, funcția executivă și cea judecătorească ) sau așa cum sunt azi formulate în literatura de specialitate ( de determinare a scopurilor, sarcinilor societății, de organizare a realizării acestora, de distribuție a valorilor și de apărare a lor etc. ) puterea de stat apare necesarmente organizată, fiecare sarcină trebuind a fi realizată potrivit specificului ei de un organ sau organe competente ale statului.


Puterea de stat este unică

În legătură cu această caracteristică, C. Dissescu arăta, cu mulți ani în urmă, c㠓scriitorii germani au mai stabilit un caracter special statului,” / usammen gehorigkeit”, adică unitatea, legătura comună, entitatea sub care îl privesc statele străine. Dar această însușire – preciza el – intră în noțiunea teritorială a statului, al cărui caracter este unitatea și indivizibilitatea. Noi credem, alături de alții, că unitatea este o caracteristică atât a teritoriului cât și a puterii publice. Această idee poate fi sprijinită cu argumente diferite.
Marxiștii o sprijină pe principiul unicității clasei care deține puterea publică, admițând numai cu titlu de excepție, coexistența unor clase la putere, fiind date exemple în acest sens fie din perioada preluării puterii de către burghezie – de pildă perioada în care în Roma erau la conducere atât burghezia cât și o parte a moșierilor – fie din perioada preluării puterii de către proletariat – de exemplu 1917, din iunie până în octombrie, când conduc Rusia un organ reprezentativ al muncitorilor, soldaților și țăranilor (sovietele) și unul reprezentativ al burgheziei (guvernul). Teoriile nemarxiste folosesc argumente variate în susținerea ideii caracterului unitar al puterii. Astfel, de exemplu, Montesquieu, cu toate că vorbește despre separarea puterilor în stat ” și argumentează necesitatea limitării unor puteri prin activitatea altora, arată în final sensul unic al activității acestora spunând că toate puterile “sont forcees d*aller de concert” (sunt forțate de a cădea de acord), fapt ce ne conduce la concluzia unității puterilor în stat. Sau în concepția unor contemporani care spun că puterea de stat “este o putere de superpoziție și centralizată”, ideea unității acesteia este evident. După cum este știut, superpoziția este criteriul de a comasa sau combina mai multe elemente într-un tot, în așa fel încât elementele comasate să fie direct în subordinea celui format prin comasare. Deci, cu referire la organele statului, subordonarea tuturor față de anumite organe supreme semnifică unitatea lor, după cum centralizarea nu se poate realiza decât prin subordonare.

Alte caracteristici ale puterii de stat

După cum arătam, afară de aceste caracteristici pe care le găsim – explicit sau implicit – formulate în gândirea specialiștilor marxiști și nemarxiști, unii gânditori din occident mai adaugă și altele. Astfel, se apreciază că puterea de stat are un caracter civil și temporal. Dar aceste caractere sunt reținute ca fiind specifice doar democrațiilor occidentale actuale. Doctrina socialistă, în special cea elaborată în a doua perioadă de dezvoltare a statelor europene având acest caracter, a susținut ideea existenței unor caracteristici ale puterii de stat socialist și anume:
Caracterul democratic “argumentând” că democrația burgheză este “ciuntită, fals㔠o democrație în ghilimele, comparativ cu cea socialistă, singura democrație reală, societatea socialistă fiind comunitatea în care se realizează conducerea poporului pentru popor și prin popor”etc.
Caracterul creator, în sensul că orice putere etatică până la cea socialistă și-a propus doar menținerea unor relații, conservarea lor, pe când aceasta – numai ea – are sarcini preponderent creatoare, de construire a unei societăți noi, lipsite de exploatare;
Caracterul progresist, strâns legat de cel creator, care reiese din faptul că această putere de stat socialistă promovează noul în toate domeniile și în special, înlocuirea vechilor relații de producție burgheze cu un nou tip de relații, progresiste care urmează să ridice societatea pe noi culmi de civilizație și progres”.
Am trăit cu toții și am simțit pe viu “democrația” “progres”, “noul” create de comunism și nu merită să facem “un rechizitoriu, ci doar o constatare: o întreagă societate dorește “să se întoarc㔠la democrația “ciuntită”, burgheză, la democrația de tip occidental, cu o condiție: să se ocoleasc㠓păcatele ei”.

Suveranitate – caracteristică esențială a puterii de stat

Suveranitatea de stat este acea calitate – trăsătur㠖 a puterii de stat de a fi supremă în raport cu oricare alte puteri sociale existente în limitele sale teritoriale și independentă față de puterile oricărui alt stat sau organism internațional, calitate exprimată în dreptul statului de a-și stabili în mod liber, fără nici o imixtiune din afară scopurile sale pe plan intern și extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit și mijloacele necesare realizării lor, respectând suveranitatea altor state și normele dreptului internațional.
Suveranitatea deși este o noțiune unitară în esența ei, implică totuși, două ipostaze ce reflectă cele două planuri pe care se manifestă: cel intern și cel extern. Depășindu-se stadiul în care se vorbește de “suveranitate intern㔠și “suveranitate externă”, astăzi se vorbește de două laturi ale aceluiași fenomen, între care există puternice legături de interdependență, formând un tot unitar.
Supremația puterii de stat desemnează acea însușire a acesteia de a fi superioară oricărei alte puteri sociale existente într-o anumită țară la un moment dat. Ea se caracterizează în dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toți cetățenii ei și de a le asigura aplicarea. S-a spus de asemenea, că numai puterea de stat decide asupra drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor săi, precum și a modului în care acestea sunt garantate, idee depășită azi de realitatea existenței unor organisme internaționale de apărare a dreptului omului, de existența unor convenții (tratate) cu privire la garantarea lor, fapt ce reiese și din interpretarea articolului 4 din Constituția Republicii Moldova, în care se indică că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică în concordanță cu declarația Universală a dreptului Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.În aceste condiții putem afirma că statul sunt cele ce asigură și ocrotește drepturile cetățenilor lor în concordanță cu dispoziția tratatelor internaționale din acest domeniu.
Supremația puterii de stat se manifestă în anumite limite teritoriale, teritoriu pe care puterea de stat este organizată fiind inalienabilă și indivizibilă. Suveranitatea de stat se manifestă în integritatea teritoriului și inviolabilitatea frontierelor statului. Supremația puterii de stat are un conținut complex, referindu-se la toate laturile vieții sociale și la toate problemele ce pot interesa o anume societate în prezent sau viitor.
Supremația puterii de stat trebuie privită însă în strânsă legătură cu forțele ei materiale de constrângere, pentru c㠓puterea de comandă a statului” nu se manifestă în plenitudinea ei decât dacă statul dispune de forțele și mijloacele necesare pentru asigurarea voinței sale. Când forța statelor scade, alte puteri, interese – precum ale unor grupări extremiste etc. – se pot manifesta mai pregnant decât cea a statului, în astfel de condiții fiind greu să mai vorbești de supremația sa.
A doua latură a suveranității, strâns legată de prima, este independența. Ea se manifestă în relațiile statului cu alte state, exprimată în neatârnarea statului și decurge din supremația puterii de stat. Independența indică acea trăsătură a puterii de stat potrivit căreia statul își stabilește singur liber și după propria sa apreciere, fără nici un amestec al vreunui alt stat sau organism mondial, politica sa internă și externă. Statul suveran apare astfel independent atât în ceea ce privește rezolvarea problemelor sale interne, cât și a celor externe. Dar această independență trebuie să se manifeste în condițiile respectării altor state și a normelor unanim admise ale dreptului internațional. Afirmarea suveranității unui stat implică respectarea suveranității celorlalte state, egale în drept. Fiecare stat, în numele poporului său, are dreptul să-și aleagă calea dezvoltării și să stabilească mijloacele pentru realizarea ei. Dar afirmarea libertății, a independenței unui stat trebuie dublată de colaborarea statelor, de pe poziții de egalitate și respect reciproc, pentru rezolvarea intereselor comune, ale intereselor comunității umane, în general.
Colaborarea între state se realizează după cum este știut, potrivit unor principii în cadrul cărora respectiv suveranitatea ocupă un loc important. Dar manifestarea sa nu poate fi privită altfel decât prin prisma acțiunii celorlalte. Însemnătatea atribuită acestui principiu nu trebuie interpretată în sensul diminuării celorlalte – egalitatea în drepturi, avantajul reciproc etc. – deoarece aceste principii sunt complementare, acționează unul prin celălalt, manifestarea și realizarea unuia depinzând de modul în care se manifestă și acționează toate celelalte. Astfel, de exemplu, nerespectarea sau încălcarea principiilor egalității în drept a statelor aduce prejudicii principiului suveranității, încălcarea acestuia din urmă împiedică realizarea avantajului reciproc și așa mai departe. În felul acesta apare clar că interacțiunea tuturor principiilor ce guvernează relațiile între state are două efecte pozitive directe:
Asigură că celelalte state vor respecta și ele, la rândul lor, independența și drepturile suverane ale statului, astfel punându-se în mișcare mecanismul principiului reciprocității;

ÂÍÈÌÀÍÈĆ!
Òćêńò ïđîńìàòđèâàćìîăî âàìè đćôćđàòà (äîêëàäà, êóđńîâîé) óđćçàí íà òđćòü (33%)!

Śòîáû ïđîńìàòđèâàòü ęòîò è äđóăèć đćôćđàòû ïîëíîńòüț, àâòîđèçóéòćńü  íà ńàéòć:

Âàű id: Ïàđîëü:

ĐĆĂÈŃÒĐÀÖÈß ÍÀ ŃÀÉÒĆ
Ïđîńòàÿ ńńûëêà íà ęòó đàáîòó:
Ńńûëêà äëÿ đàçìćùćíèÿ íà ôîđóìć:
HTML-ăèïćđńńûëêà:



Äîáàâëćíî: 2015.06.01
Ïđîńìîòđîâ: 723

Ïđè èńïîëüçîâàíèè ìàòćđèàëîâ ńàéòà, àêòèâíàÿ ńńûëêà íà AREA7.RU îáÿçàòćëüíàÿ!